În ziua următoare, Domnul s-a întors să-și privească creația. Erau câteva retușuri de făcut.
Erau pietre frumoase în albiile râurilor, cenușii, verzi și pestrițe. Dar sub pământ, pietrele erau sparte și strivite. Dumnezeu a atins ușor acele pietre din adâncuri și iată că s-au format diamante și smalarde și milioane de pietre prețioase scânteietoare.
Dumnezeu a văzut florile, una mai prețioasă decât alta. Lipsea ceva, s-a gândit, și a așternut deasupra lor un suflu lejer: și iată, florile s-au îmbrăcat în parfum.
O pasăre cenușie și tristă i-a zburat pe mână. Dumnezeu i-a fredonat ceva, și privighetoarea a început să scoată triluri.
Și a spus ceva cerului, și cerul s-a înroșit de plăcere. Astfel s-a născut apusul.
Dar ce a șoptit Domnul la urechea omului, pentru ca el să fie om?
I-a șoptit, în acea zi de demult, în acei zori îndepărtați, două cuvinte scurte : „Te iubesc!„
„Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și eu pe voi. Rămâneți în iubirea mea” (In 15,9)
