Într-un ziar am găsit un articol în care, un preot împărtășea o experiență a doi doctori psihiatri care au publicat o carte Viața după Viață, în care au confirmat experiențe ale pacienților care erau aproape de moarte sau în moarte clinică. Pacienți povesteau cum ieșeau sau se separau de corp, cum comunicau cu persoanele iubite decedate deja, sau cum cădeau printr-un tunel întunecat spre o lumină strălucitoare. Însă asupra unui lucru au căzut cu toți și anume că nici unul nu mai dorea să revină la viață, nu din cauză că aveau dușmani sau datorii acasă, ci fiindcă preferau pacea și fericirea pe care o experimentase în viața viitoare. Deși sunt variații în aceste mărturii, răspunsurile sunt mereu similare.
Aceste preot verbit a continuat că intensele investigații științifice ale acestor doctori le-au dobândit renume internațional pentru descoperirea lor neobișnuită. Pentru biserică, o astfel de descoperire este aproape binevenită din moment ce ele confirmă, și nu înlocuiesc, o convingere religioasă. Iar pentru noi creștini, o dovadă științifică nu e atât de necesară dacă credem în învățăturile lui Cristos și a Bisericii. Viața după moarte și nemurirea sunt pietre fundamentale ale credinței creștine.
