Am citit într-o carte intitulată Chemarea la intersecție că în Insulele Solomon, în regiunea oceanului pacific de sud, unii locuitori din acele sate practică o modalitate unică de recoltare, una primitivă. Dacă un copac este prea mare și prea înalt pentru a se putea arunca cu toporul în el, atunci ei se bat în cap cu mâinile și strigă la copac. Oameni din acele triburi se cațără pe copac și strigă ca nebunii. Toate acestea durează aproximativ trei zile. Copacul moare și cade jos. Concepția este aceea că strigătul omoară spiritul copacului. Conform acestor oameni, aceasta funcționează de fiecare dată.
Autorul comenta apoi că acești oameni erau primitivi în modul lor de recoltare a fructelor. Ei nu aveau ultimele tehnologii existente. Noi putem tăia un copac imens în cinci minute. Cunoaștem cu toți eficiența de care se dă dovadă în distrugerea pădurilor noastre, generația noastră nu mai angajează oameni care să strige asemenea acelor oameni de trib. Noi suntem mai buni, nu credeți? Dar dacă stăm să ne gândim mai bine, noi nu țipăm la copaci însă țipăm la oameni. Cu alte cuvinte, suntem mai răi, mult mai primitivi.
Autorul a continuat că soția țipă la soț. Soțul strigă la soție. Urlă la copii. Îi blestemă pe alți. Latră asemenea câinilor. Aceste manifestări ajung să devină un mod normal de viață pentru mulți. Indiferent de loc sau de cuvinte. O facem acasă, la locul de muncă, pe stradă sau la telefon. Acționăm asemenea dinamitei cu fitil ce așteaptă să fie aprinsă pentru a exploda printr-o furie de necuprins.
