În continuare vă voi spune o altă poveste despre enorma diferență pe care o face conștientizarea prezenței lui Cristos în mijlocul nostru, pe care o poate face în viețile noastre, ca persoane individuale dar și ca comunitate.
O anumită mănăstire a descoperit la un moment dat că trece printr-o criză. Uni dintre călugări au abandonat viața călugărească, și pe deasupra nu li s-au mai alăturat nici un alt candidat nou, iar oameni nu mai veneau pentru rugăciuni și pentru sfaturi după cum obișnuiau să o facă. Puțini călugări care au rămas deveniseră foarte bătrâni și depresivi și destul de amari în relația loc cu celălalt călugăr de lângă ei, sau mai bine zis unul cu altul. Starețul mănăstiri a auzit la un moment dat despre un om sfânt, un eremit, ce trăia singur în păduri, așa că a decis să meargă să se consulte cu el. El i-a vorbit eremitului despre mănăstire, cum a scăzut numărul lor și cum s-a tot diminuat și care acum arăta asemenea unui schelet a ceea ce era înainte. Mai rămăseseră doar șapte călugări. Eremitul i-a spus starețului că el are un secret pentru el. Unul dintre călugării care trăiau acum în mănăstire era de fapt Mesia însă el trăiește într-un asemenea mod încât nimeni să nu îl poată recunoaște.
Cu această revelație, starețul s-a întors la mănăstirea lui, chemând întreaga comunitate pentru a le povesti tot ceea ce i-a spus eremitul, că unul dintre ei era Mesia. Bătrâni călugări s-au uitat atunci unul la altul cu scepticism, încercând să își de-a seama care dintre ei ar putea fi Cristos. Ar putea fi Fratele Matei, care se roagă în permanență? Însă el are aceste aere de superioritate, că el ar fi mai sfânt decât ceilalți. Ar putea fi fratele Iosif care mereu e gata să ajute? Însă el mănâncă și bea și nu poate posti. Atunci, starețul le-a amintit că Mesia și-a însușit unele obiceiuri rele ca modalitate de a-și ascunde adevărata identitate. Acest lucru nu a făcut nimic altceva decât să îi facă și mai confuzi pe călugări, iar strădania lor de a-și da seama care dintre ei era Mesia, a devenit tot mai zadarnică. La sfârșitul adunării, toți călugări știau cu siguranță un singur lucru, și anume, că oricare dintre călugări ar putea fi Cristos, cu excepția lui însuși.
Începând din acea zi, călugări au început să se trateze unul pe altul cu un deosebit respect și cu o mare umilință știind că acea persoană cu care vorbesc ar putea fi însuși Cristos. Din acea zi au început să își arate mai multă iubire unul față de altul, viața lor de zi cu zi a devenit una mult mai fraternă iar rugăciunile în comun mult mai fervente. Ușor, ușor oameni au început să observe noul spirit din mănăstire și au început să vină înapoi în concedii, sau pentru direcțiune spirituală. Vestea a început să se răspândească, și până să realizeze, au început să apară noi candidați iar mănăstirea a început să crească din nou în număr după cum și călugări creșteau în zel și sfințenie. Toate acestea datorită unui om al lui Dumnezeu care le-a atras atenția față de adevărul că Cristos trăia în mijlocul lor ca unul de al lor.
