O anumită persoană a dorit să meargă în orașul Soarelui. Însă avea de trecut printr-o câmpie imensă și peste un munte înalt. Trebuia să își părăsească locul seara pentru ca să poată să ajungă în acel oraș în dimineața următoarei zile. Așa că și-a început călătoria. La o oră după plecare a auzit o voce, Oprește-te. Du-te jos și ia niște pietre și puneți-le în buzunar. Mâine, când va răsări soarele, vei fi trist dar și fericit.
Au trecut două ore de la plecare….trei ore….însă el auzea aceiași voce care îi spunea același lucru până când a ajuns la o potecă extrem de periculoasă și de greu de trecut. Pietrele din buzunar îl încurcau mai mult și îi mai și provocau răni așa că le-a aruncat pe toate în prăpastie până când a rămas cu una singură în buzunar. Această piatră s-a dovedit de fapt a fi un diamant. Era atât vesel cât și trist. Trist fiindcă aruncase toate celelalte pietre, fericit fiindcă îi mai rămăsese o singură piatră și aceea s-a dovedit a fi un diamant.
Aceasta este o poveste a vieții. Acea câmpie vastă este propria noastră copilărie. Pe când încă eram copii, părinți noștri sau cei care au avut grijă de noi ne spuneau, Fă aceasta, fă aceea. De exemplu, ne spuneau, trebuie să fii bun, trebuie să fii sincer dar mai ales trebuie să fii darnic. Dacă facem acestea atunci, în timp vom deveni fericiți. Acele pietre de fapt sunt virtuțile, onestitatea, sinceritatea și caritatea. Muntele ce se află în față sunt încercările ce ne așteaptă. Încercări pe care dacă nu le mai suportăm atunci devenim ispitiți în a arunca aceste pietre. Ajungem să spunem, de ce să fiu bun și darnic când toți ceilalți nu sunt deloc?
Însă, care este acea piatră singură care ne-a rămas, care nu am aruncat-o? Aceasta este virtutea umilinței. Prin aceasta, vom deveni capabili să acceptăm acele încercări și dificultăți cu brațele deschise dar mai ales vom deveni capabili să le gestionăm cum se cuvine.
