Odată un om l-a provocat pe Dumnezeu să vorbească: Arde acest tufiș după cum ai făcut și cu Moise, Doamne, și te voi urma. Prăbușește acel zid după cum ai făcut și cu Iosue, Doamne, și voi lupta. Potolește valurile după cum ai făcut în Galileea, Doamne, și voi asculta. Atunci omul a stat lângă tufiș, a stat aproape de zid, și a stat aproape de mare, așteptând ca Dumnezeu să vorbească.
Iar Dumnezeu l-a auzit pe om, așa că Dumnezeu i-a răspuns. El a trimis foc, însă nu la tufiș, ci asupra Bisericii. El a dărâmat un zid, însă nu din cărămidă ci din păcat. El a potolit o furtună, însă nu din mare ci din suflet. Iar Dumnezeu a așteptat ca omul să răspundă. Și a așteptat…Și a așteptat…Și a așteptat…. Însă din cauză că omul se uita la tufiș și nu la inimă, la cărămizi și nu la vieți, la mare și nu la suflet, a decis că Domnul nu făcuse nimic.
Într-un final, s-a uitat spre Dumnezeu și a întrebat: Ți-ai pierdut puterile? Dar Dumnezeu s-a uitat spre el și a zis: Ți-ai pierdut auzul?
Max Lucado, Un fulger Ușor (1995)
