Sfântul Antonie, pustnicul care a întemeiat toate comunitățile călugărești, avea o singură dorință: să devină sfânt, să înainteze în sfințenie. Iată însă că într-o bună zi află că exista în cetatea Alexandriei un biet cizmar, care ducea o viață spirituală mai bogată decât a lui. Uluit, merse în oraș să-l găsească și-i zise:
–Ce faci ca să fii mai înaintat decât mine în viața spirituală?
–Fac încălțări, îi răspunse cizmarul.
–Nu poate fi doar asta. Ce altceva mai faci? Eu, de pildă, mă gândesc tot timpul la Dumnezeu. Tu cum îți umpli timpul?
– Țin rânduiala celor trei de opt, îi zise cizmarul.Opt ore de muncă, opt ore de rugăciune, opt ore de somn.
–Eu mă rog tot timpul, îi replică sfântul. Deci nu acesta trebuie să fie secretul tău. Poate…sărăcia?
–Și în cazul acesta împart totul la 3 : o parte pentru nevoile mele de zi cu zi, o parte pentru Biserică și o parte o dau săracilor.
-Eu am dat totul, îi spuse Antonie. Atunci că trebuie să fie altceva.
Dar nu găsi nimic. Așa că încercă altfel.
–Trăiești în orașul pierzaniei, numit Alexandria. Nu-ți dăunează treaba aceasta? îl întrebă sfântul Antonie.
-Ba da! îi răspunse bietul cizmar. Pot să îți zic că asta mă face bolnav. Ți-am spus că țin rânduiala celor trei de opt, dar nu-i chiar adevărat ; de multe ori nu pot să dorm.Iar aceasta mă face atât de de supărat încât îi spun Domnului: „Ascultă-mă, Dumnezeul meu, te rog, fă-mă și să intru de viu în iad, dar nu lăsa ca cei din jurul meu să nu fie mântuiți!”
În clipa aceea, sfântul Antonie se retrase discret, spunându-și: „N-am ajuns până acolo.Nu pot așa ceva.”
(Poveste preluată de la un preot francez)
Doamne, dă-mi harul să fiu muncit de dorința de a-i vedea mântuiți pe ceilalți!
