Am dat zilele acestea de o poveste despre un prolific autor care murise. Crezând că va fi judecat în conformitate de ceea ce a făcut aici pe pământ, a luat cu sine la poarta sfântului Petru, un braț mare cu cărțile pe care le scrisese aici pe pământ.
Chiar în fața ei se afla o altă persoană care și ea purta cu sine un braț mare de cărți. Autoarea, dorind să pornească o conversație, i-a spus celei din fața ei, Doamnă, văd că și tu ești o autoare ca și mine? Iar acea persoană i-a răspuns, Nu doamnă, eu nu știu să scriu și să citesc.
Atunci autoarea i-a spus că Atunci cum de ai atât de multe cărți? Eu mi-am adus cărțile fiindcă acestea sunt cele pe care le-am scris pe pământ și sper ca ele să compenseze plata de intrare în ceruri.
Iar sărăcuța care nu știa cum să citească și să scrie a spus, A, bine de tine doamnă. Tu știi să scrii și să citești. Eu, nu știu să scriu și să citesc. Eu doar am avut grijă de copii iar copii sunt viața mea, copii mei, copii of copii mei, copii vecinilor mei, copii celor din cartier, copii de aici, de acolo de dincolo. Am avut grijă de toți.
Atunci ce sunt acele cărți pe care le cari cu tine? a întrebat autoarea. Iar femeia fără carte a spus, Acestea sunt cărțile care conțin numele tuturor oamenilor pe care i-am slujit pe pământ. Mi s-a spus că vor fi importante în ceruri.
Iar autoarea și-a aplecat capul și și-a spus sieși însăși, O Dumnezeul meu, am scris cărțile greșite.
