În toamna anului 1964, un preot a mers în vizita la un sat din misiune. Acolo a fost rugat să meargă în satul vecin pentru a boteza catecumenii după doi ani de pregătire. Sărmanul sat de colibe din paie şi din lut era în sărbătoare; cei 160 de locuitori străluceau de bucurie. Ceremonia a fost solemnă cu cântece şi dansuri şi masă mare pe pajişte pe bază de orez şi porc fript. S-a întors cu misionarii şi cu surorile la misiune spre seară. În după amiaza zilei următoare au venit din sat trei tineri plângând: „Veniți repede că acolo este sfârşitul lumii, sunt şi răniţi şi am pierdut totul”. Iată ce s-a întâmplat: necreştinii din satele vecine, oameni de castă şi proprietari de terenuri, nu au văzut bine convertirea acelor locuitori. Aşa că, înarmaţi cu ciomege, au maltratat bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii, distrugând colibele şi capela. Ei bine, când misionarul paroh le-a propus capilor de familie să meargă la judecător să denunţe cele întâmplate, s-a auzit răspunsul: „Părinte, noi nu vrem nici o răzbunare. Nu mergem la judecător. Vom reconstrui noi totul, fără să cerem pedepsirea persecutorilor noştri. Nu ne-ai spus tu că trebuie să iertăm ofensele, aşa cum a făcut Isus?”.
