Trei tineri africani au fost introduşi în sala reuniunilor. Şeful era aşezat în capăt, înconjurat de războinici bătrâni. Tinerii s-au apropiat.
– Timp de şase zile – a spus el, vorbind lent – aţi fost lăsaţi în pădure pentru a vă pune la încercare calităţile, pentru ca noi să putem vedea dacă sunteţi demni să fiţi consideraţi războinici. V-aţi întors sănătoşi şi teferi, în ciuda miilor de pericole. Dar nu este de ajuns. Ce aţi făcut pentru a vă merita numele de războinici?
În tăcerea atentă a oamenilor tribului, tinerii şi-au povestit acţiunile. Unul omorâse un leopard, celălalt se luptase cu un piton. Numai al treilea dintre tineri nu a vorbit.
– Şi tu, Mamadu, ce ai făcut? a întrebat şeful.
– Am luat un urcior de miere de la albine sălbatice, a răspuns supus Mamadu.
Tinerii au zâmbit. Ce mare lucru era să furi miere de la albine? Era nevoie de răbdare, chiar curaj, dar nu era o dovadă demnă de un războinic al tribului.
– De ce ai luat miere şi nu ai vânat un animal feroce? a întrebat şeful.
– Ştii, a răspuns Mamadu, părinţii mei sunt bătrâni şi bolnavi; trebuia să mă gândesc la ei şi am făcut-o aducându-le miere.
Şeful s-a ridicat. A întins suliţa către Mamadu şi a spus:
– Ia-o, pentru că, dintre toţi, tu eşti cel mai demn. Înainte de a fi vânător, un om trebuie să fie om. Şi este un singur mod de a afla când e aşa: când pune deasupra a orice iubirea şi respectul faţă de propriii părinţi.