A existat la un moment dat un grup de alpiniști care s-au pus să se cațăre pe cel mai înalt vulcan. După câteva ore de cățărare ei abia ajunsese la jumătatea drumului și ușor, ușor s-au și împărțit în trei grupuri. Toți aveau să se întâlnească la cabană.
Primului grup a început să îi pară rău că s-au angajat la o călătorie atât de intensă plină cu pericole și disproporționată față de bucuria așteptată…așa că dezamăgiți și obosiți, acest grup s-au întors din drum și au plecat acasă.
Al doilea grup era fericit că se afla în aerul curat al muntelui și cu soarele bătând asupra lor. Așa că s-au întins pe iarba muntelui și abia dacă au mai mâncat Sandwich–urile pe care le adusese cu ei. Unii au izbucnit în cântece și s-au bucurat de libertatea înălțimii. Erau mulțumiți și fericiți chiar acolo. Așa că de ce să urce mai sus. Așa că au rămas acolo și nu au urcat mai sus.
Doar al treilea grup de adevărați alpiniști au fost cei care au plecat din acel loc spre cel pe care îl văzuse de pe fundul văii de pe care plecaseră. Acela era adevăratul lor scop iar ei au încordat fiecare mușchi și energie pe care o mai aveau în a obține scopul dorit. Însă când au ajuns în vârf au avut parte de experiența a ceea ce ceilalți nu au avut parte.
