Sfântul Ioan Bosco le-a povestit într-o seară copiilor săi o istorioară cu o semnificație profundă, istorioară pe care aș dori să v-o spun și eu vouă.
Doi călugări obișnuiau ca, înainte să meargă să recite rugăciunea de dimineață în cor, să se spovedească unul altuia. Într-o noapte, diavolul a vrut să își bată joc de ei, așa că la ora fixată s-a dus să bată la ușa unuia dintre cei doi frați, invitându-l să coboare în biserică. Fratele, crezând că a fost chemat de coleg, s-a dus și, ajuns în cor, a văzut pe cineva care, ciudat la înfățișare, în îmbrăcăminte, în mers, părea a fi în întregime colegul său și se îndreptă spre confesional. S-a apropiat de ferestruică pentru a se spovedi, așa cum obișnuia. În timp ce mărturisea niște păcate, spre uimirea lui a auzit răspunzându-i-se: „O! Nu-i nimic, nu-i nimic!” Totuși, continuând mărturisirea și spunând o lipsă mai semnificativă, a auzit glasul confesorului care continua să repete: „Nu-i nimic, nu-i nimic!” Atunci, gândindu-se să nu fie o cursă, și-a făcut semnul crucii și imediat glasul confesorului s-a stins. A pus o întrebare, dar nu i-a răspuns nimeni. A privit confesorul, adică diavolul, dispăruse.
Copilașii mei, țineți minte că obișnuitul cuvânt pe care îl folosește diavolul când vă împinge la rău este: „O, nu-i nimic!” Despre unele prietenii periculoase pe care superiorii nu le aprobă spune: „O, nu-i nimic!” Uneori se fură ceva, iar diavolul repetă: „O, nu-i nimic!” Despre acele neascultări la unele porunci: „O, nu-i nimic!” Când unele dubii grave pe care le avem în privința unor acțiuni sau a unor gânduri și pe care ne este rușine să le spunem preotului: „O, nu-i nimic!” Nu vă spun să considerați grave lucrurile ușoare, ci vă pun în gardă: nu îl ascultați pe diavol când vă repetă că nu-i nimic.
