Am auzit o poveste despre un călugăr care s-a rugat ca să aibă parte de o viziune de la Dumnezeu, care să îi întărească credința, însă această viziune nu a venit niciodată. Aproape că renunțase la speranță, când într-o zi, a avut o viziune. Bătrânul călugăr era în culmea fericirii.
Însă, când viziunea era în toi, a auzit clopotul mănăstirii. Sunetul clopotului însemna că era momentul să de-a de mâncare săracilor ce se adunau zilnic la poarta mănăstirii. Iar în acea zi era rândul acelui călugăr bătrân să facă aceasta. Dacă el nu ajungea la timp cu mâncarea, toți acei oameni plecau, crezând că mănăstirea nu avea nimic să le ofere în acea zi.
Bătrânul călugăr era acum împărțit între datoriile sale lumești și viziunea sa cerească. Însă, înainte de a se opri clopotul din sunat, călugărul se decise. Cu o inimă grea, și-a întors spatele acelei viziuni și s-a dus să îi hrănească pe cei săraci.
Aproape o oră mai târziu, bătrânul călugăr s-a întors înapoi în camera sa. Când a deschis ușa, cu greu a reușit să creadă ceea ce îi vedeau ochi. În camera lui se afla acea viziune, care îl aștepta.
În timp ce călugărul căzuse la pământ în genunchi, viziunea i-a spus Fiul meu, dacă tu nu ai fi plecat să hrănești acei săraci eu nu aș mai fi rămas.
Călugărul a învățat atunci că cel mai bun mod prin care îl poți sluji pe Dumnezeu nu este acela de a renunța la tot, de ne întoarce spatele la lume și de intra într-o mănăstire, de a petrece ore în rugăciune contemplând viziunile cerești. Ci, cel mai bun mod de a-l sluji pe Dumnezeu este de a face ceva mult mai simplu, acela de a ajunge, de a merge, prin slujire, la toți frați și surorile noastre, mai ales la cei care se află în nevoie.
