La Ancona, un preot în timp ce predica în dom în Postul Mare, a avut grijă să pregătească Paștele și pentru cei închiși și pentru cei din școala de corecție. În acel loc, după împărtășania pascală, el a simțit o mare emoție. Doamnele din „Conferinţa sfântului Vincenţiu” au pregăti și distribuit micul dejun. Era lângă una dintre ele, care, după ce a pus o rație bogată de biscuiți lângă un copil foarte vioi și i-a umplut până sus castronelul cu ciocolată caldă, l-a mângâiat pe cap și l-a întrebat cu o mare dulceață:
– Gustă puțin dacă este destul zahăr. Copilul, care se aplecase deja cu lăcomie asupra farfuriuței, și-a întors imediat privirea spre doamna care aștepta răspunsul. A fixat-o cu o privire intensă. Apoi a început să plângă. Ne-am aplecat amândoi spre el:
– Ce ai pățit? Cu un glas rupt de sughițuri, privind-o pe doamna, copilul a răspuns:
– Nimeni nu mi-a mai spus așa!
Continua preotul că: Mi-au ieșit lacrimile iar doamna a scăpat zaharnița din mână. Un cuvânt bun adresat cuiva care nu își amintea să fi auzit așa ceva în viața lui!
