Se spune că într-o zi, Ioan Vianney mergea pe unul dintre acele vechi drumuri de țară care emana un parfum de praf iar pietrele descoperite arătau ca nişte dinţi. Iarna era foarte aproape. Din adâncul văii, urca în valuri groase o ceaţă deasă. Aşa se face că tânărul paroh a pierdut drumul care trebuia să îl ducă la Ars.
Nu este uşor să mergi pe drumurile lui Dumnezeu. Ceaţa este o cursă permanentă. Oricine se poate rătăci.
Parohul, învăluit în ceaţă, a fost dezorientat.
Era o prevestire sau un avertisment? Voi ce credeți?
Însă, spre marele lui noroc, atenţia i-a fost atrasă de sunetul unui clopot. Trecea pe acolo un ciobănaş, cu turma lui de oi.
Micuţul copilaş şi-a descoperit capul în semn de salut.
– Cum te cheamă, copilaşul meu?
– Mă numesc Anton, a răspuns acesta.
– Eu sunt noul paroh de Ars. Poți să îmi spui unde este satul acesta? Este aproape sau departe de acest loc?
– Mergeţi pe drumul acesta şi nu puteţi greşi. Este aici, în micuţa vale.
Vicarul diecezei de Balley avea dreptate să îl numească „gaură”. Era o gaură potrivită pentru el, acel paroh, un preot fără prea multă cultură, destul de înaintat în vârstă, un sfânt. De ceva timp, parohia aceea rămăsese fără preot. Clopotele nu mai sunau de câţiva ani. Oamenii deveniseră indiferenţi.
– Mi-ai arătat drumul spre Ars, i-a răspuns sfântul paroh micuţului Anton, iar eu îţi voi arăta drumul spre cer.
După câteva ore, clopotele, mute şi tăcute de mult timp, au început să sune. Glasul Bisericii începea din nou să se facă auzit. Imediat au început toţi să înţeleagă că Dumnezeu se întorsese între ei.
Pe bună dreptate, după câţiva ani, putea să spună un vizitator:
– L-am văzut pe Dumnezeu în persoana unui om.
