Am auzit o poveste despre un bărbat tânăr ce suferea enorm în focurile iadului. Zi și noapte, striga la Dumnezeu, rugându-l să îl elibereze de chinurile iadului. Dumnezeu a auzit la un moment dat strigătul lui. Așa că l-a întrebat ce bine a făcut când încă era pe pământ. Un înger s-a uitat prin datele despre el trecute în calculatorul din cer după care s-a întors la Dumnezeu și i-a spus că omul a împărțit la un moment dat niște cozi de ceapă cu vecinul său sărac.
Bine, a spus Dumnezeu, fă o funie din cozi de ceapă și coboar-o până la el. Așa că îngerul a făcut exact ce i-a spus Domnul.
În timp ce, îngerul, plin de nerăbdare cobora funia, bărbatul plin de disperare a și apucat-o. După care îngerul a început să îl ridice. În momentul în care ceilalți din jurul său au văzut ce se întâmplă, s-au grăbit să se prinde de picioarele lui. Greutatea a devenit atât de mare încât, la mijlocul distanței dintre cer și iad, funia s-a rupt iar cu toți, inclusiv bărbatul a căzut înapoi în iad.
Acest bărbat și ceilalți din jurul lui nu au avut cum să se salveze pe ei înșiși fiindcă au făcut atât de puțin bine când erau pe pământ. Dar noi? Am făcut noi oare destul bine, încât să fim salvați de focul iadului?
