Probabil toți am cunoscut grădinari cu adevărat pasionați de propria grădină. Dar cel despre care vă vorbesc îi depășea pe toți. Cunoștea fiecare floare și chiar preferințele fiecărui fluture.
Seara, când briza mișca dulce frunzele mesteacănului, bunul grădinar participa la fericirea fiecăreia, în acel colț de paradis.
Dar într-o zi, seninătatea a dispărut. În spatele grădinii, omul nostru a văzut niște melci nefericiți şi nemulțumiți, probabil pentru că nu aveau de mâncare. Pentru a-i mulțumi, a plantat imediat salată. Nici o șansă. Trei dintre ei trăgeau de aceeași frunză, lăsându-le pe celelalte să se ofilească. Și când un melc întâlnea un altul, își răsucea coarnele și își arăta disprețul lăsând o dâră lungă, enormă.
Pacea abandonase inima bunului grădinar: „E posibil? Chiar în grădina mea?” – se întreba el.
Atunci a început să vorbească cu fiecare melc. Dar, cu toate acestea, ei nu înțeleg limba grădinarilor.
Și bunul om a suspinat: „Dacă aș putea să devin şi eu melc! Le-aş vorbi în limba lor, cu blândețe, cu calm și cu multă convingere că şi-ar găsi fericirea în grădina mea… Trebuie să continui?”
Este suficient să spunem că este o distanță mult mai mare între Dumnezeu şi om decât între grădinar şi melci. Şi că ceea ce este imposibil pentru oameni este posibil pentru Dumnezeu. Dar este nevoie de o iubire răvășitoare, pe măsura lui Dumnezeu.
